Asul din mânecă: o fff scurtă istorie a cărților de joc
În ziua de azi, cărțile de joc sunt omniprezente. Le știi, doar: alea 52 cu care poți chiar să faci numere de iluzionism, dar, mai presus de orice, să joci tot felul de jocuri (pe bani sau nu pe bani). De la Macao, Popa Prostul, Război și până la Whist, Canasta sau Poker, jocurile pe care le poți juca cu un banal pachet de cărți sunt nenumărate. Iar asta nu e tot, în ultimii zeci de ani, acestea s-au diversificat și au apărut diverse jocuri (card games) ce se folosesc de niște cărți de joc personalizate. Cum este Magic: The Gathering, (despre care am mai vorbit aici), sau cum e Dominion sau Race for The Galaxy. Succesul cărților de joc se datorează versatilității și spațiului redus pe care îl ocupă: cu un pachet standard de 52 de cărți poți juca xșpe zeci de jocuri și poți să îl cari în buzunar. Acuma, indiferent că vorbim de cărți personalizate sau de alea obișnuite, toate împart o istorie care se întinde pe o perioadă de secole întregi.
Origini misterioase
Originea cărților de joc se pierde în negura vremurilor și este un subiect de mare dezbatere printre istorici. Una din ipoteze este că primele cărți de joc au apărut în China, în timpul dinastiei Tang, în secolul al IX-lea și erau folosite pentru a juca ceea ce numim "jocul frunzelor", dar în orice caz, orice ipoteză am lua în considerare, putem afirma cu încredere că acestea au sosit de undeva din Orient.
Știm însă că până în secolul al XI-lea, cărțile de joc deja se răspândiseră prin Asia, și au ajuns în cele din urmă în Egipt. Este foarte important de specificat pentru că de aici avem cele mai vechi cărți de joc care au supraviețuit până în zilele noastre, numite și cărți de joc Mameluc. Mamelucii erau niște soldați sclavi sau foști sclavi non-musulmani; inițial au început ca sclavi, dar cu timpul au ajuns o clasă care avea să conducă Egiptul. Cărțile de joc Mameluc provin de prin secolele XII-XIII, când aceștia erau la putere.
Ulterior cărțile de joc s-au răspândit și în Europa. Cel mai probabil prin intermediul soldaților sau al negustorilor. Motivele sunt lesne de înțeles chiar și pentru o persoană modernă: trebuiau să se relaxeze și ei cumva și, find în continuă mișcare, cel mai mult sens avea să iei cu tine un pachet de cărți, decât o tablă de șah. (Bineînțeles, nici aici nu suntem 100% siguri: este posibil ca acestea să fi fost inventate în mod independent atât în Europa, cât și în Asia. Dar ipoteza enunțată mai sus este cea mai larg acceptată.)
În 1377, însă, apare prima mențiune scrisă a cărților de joc în Europa: călugărul Johannes Teuto din Rheinfelden scrie un tratat prin care vorbește despre cărțile de joc și ce însemnătate aveau din punct de vedere moral. Tot în 1377 aflăm despre interzicerea cărților de joc în Paris, Florența și Siena (erau interzise în timpul zilelor lucrătoare). Iar de atunci, autoritățile au ținut-o într-o veselie cu interzicerea sau restricționarea folosirii cărților de joc, din ce în ce mai multe orașe din Europa făcând acest pas.
După cum vedem, încă de la bun început a fost un soi de love-hate relationship între autorități și cărțile de joc. Biserica avea în mod deosebit ceva împotriva acestora. Ba chiar (după cum aflăm din Daily Life in Renaissance Italy de Elizabeth S. Cohen și Thomas V. Cohen) un anume Bernardino din Siena a convins în 1423 mai mulți orășeni din Bologna să facă un foc uriaș din cărți de joc.
Motivul pentru care Biserica nu prea se pupa cu cărțile de joc era pentru că nu exista joc de cărți care să nu implice pariuri (asta până prin secolul al XIX-lea). Se paria pe cine o să fie următorul papă, pe ce sex o să aibă următorul copil al cuiva, pe aproape orice. Și în viziunea unora jocurile de cărți invitau participanții la pariat, băut alcool și angajarea în alte vicii, precum și atragerea șarlatanilor.
Dar aici vorbim de punctele de vedere ale instituției Bisericii și ale altor moraliști, că în realitate toată lumea juca cărți: regi, duci, clerici, călugări, nobili, prostituate, marinari, prizonieri. Toată lumea. Iar când se încerca interzicerea acestei deprinderi păguboase, nu prea le ieșea autorităților. Astfel, tot din Daily Life in Renaissance Italy aflăm de căpitanul unei corăbii din Malta care s-a enervat rău pe marinarii lui care pierdeau vremea și le-a aruncat toate cărțile și zarurile peste bord. I-a oprit pe oameni din pariat? Ei, aș! Echipajul s-a apucat să scobească niște cercuri concentrice în podeaua corabiei, au pus niște păduchi în ele și au început să parieze pe care păduche ajunge la linia de sosire. Căpitanul a renunțat să le mai interzică astfel de chestii.
Prima oară când au apărut în Europa, înainte de inventarea tiparniței, cărțile de joc erau realizate manual și erau foarte scumpe. Motiv pentru care doar bogații se puteau delecta cu acestea. Și nu-i de mirare: arătau foarte bine și erau un adevărat festin pentru ochi, având în vedere că atrăgeau o grămadă de artiști, oferindu-le ocazia de a se face remarcați. Din secolul al XV-lea știm de un episcop din Pavia care a dispus să i se creeze un pachet elegant de cărți pentru călugărițele de la o mănăstire.
După inventarea tiparniței, însă, cărțile de joc au devenit mult mai comune în Europa și din secolul al XVI-lea erau destul de ieftine încât să se răspândească nestânjenite, iar până în secolul al XVII-lea toată lumea le avea. Atenție, aici vorbim de cărțile de joc produse de profesioniști, pentru că deja am observat mai sus că în secolele XIII-XIV cărțile de joc făcute de oamenii de rând erau peste tot.
Romb și treflă și inimă neagră și inimă roșie
Cât despre cele patru simboluri care constituie un pachet de cărți, istoria și evoluția lor este la fel de fascinantă. Inițial un pachet de cărți Mameluc din Egipt aveau cupe, monede din aur, săbii și bastoane de polo, ce reflectau activitățile și interesele aristocrației mameluce. Cărțile nu aveau persoane pe ele, deoarece religia islamică nu le permitea acest lucru.
Polo nu era un sport cunoscut europenilor, așa că, în momentul în care cărțile de joc au ajuns în Europa, bastoanele de polo au fost înlocuite cu bâte sau măciuci. Pornind din Italia și Spania, cărțile de joc au ajuns în Elveția, Germani și Franța, de fiecare dată cele patru simboluri fiind diferite, deoarece fiecare cultură încerca să-și imprime specificul pe aceste cărți. La italieni și spanioli erau cupă, monedă, măciucă și săbie, la elvețieni erau trandafir, clopoțel, ghindă și scut, la germani erau inimă, clopoțel, ghindă și frunză, iar la francezi erau inimă, romb (caro), treflă și pică.
Germanii, de exemplu, se concentrau pe importanța spațiului rural în cultura lor, motiv pentru care au inclus ghinda și frunza. Simbolurile de pe cărțile franțuzești (care se găsesc în ziua de azi pe orice pachet standard de cărți), în schimb, au avut un raționament ceva mai utilitar: folosind niște simboluri ceva mai simple, puteau produce mai multe cărți de joc, pe hârtie de calitate superioară. Ba chiar, tot pentru a ușura acest proces, Francezii au împărțit pachetul de cărți în doar două culori: negru și roșu.
Dar Regele (Popa), Regina (Dama) și Valetul (Juvetele)? Și aici putem vorbi de un parcurs destul de interesant. Spaniolii nu aveau regină în pachetele lor de cărți, ci cavaleri călare (caballeros). Nici germanii nu știau de regină, ei având könig, obermann și untermann. Obermann era viceregele, iar untermann-ul este valetul din ziua de azi. Era reflectată și ideea că în Evul Mediu curtea regală era dominată de bărbați. În cele din urmă, fiind mai galanți, francezii au reintrodus regina în pachetul de cărți.
Este interesant, totuși, că schimbările cele mai importante în designul cărților de joc au apărut datorită profesioniștilor care le foloseau pentru pariuri. De exemplu, în secolul al XIX-lea, Thomas De La Rue & Company au început să printeze cărți de joc cu diverse tipare pe spatele lor (până atunci spatele era gol), motivul fiind că puteai să mânjești spatele alb al cărții și să o însemnezi, lucru ce îți oferea un avantaj nedrept față de alți jucători. Tot datorită pariorilor au apărut și cărțile de joc cu indicii la colț și pe margine, inovație care le permitea jucătorilor să țină acum cărțile într-un evantai într-o singură mână (până atunci erau ținute în două mâini, ca să și vezi valorile cum trebuie). Primul astfel de pachet de cărți a apărut în 1693, tipărit de Infirerra, dar a început să fie folosit mult mai târziu (la sfârșitul secolului al XVIII-lea), iar primul pachet anglo-american cu această inovație a apărut în 1864.
Jucătorii profesioniști de cărți (care pariau) nu aveau timp de cărți împopoțonate care să le fure ochii și preferau un design simetric.
[Chestia asta în care designul unor cărți de joc este influențat de jucătorii mai serioși continuă până în zilele noastre, deși cu alte tipuri de cărți: de exemplu, când vine vorba de producerea de cărți noi din Magic: The Gathering, producătorii Wizards of The Coast țin cont și de ce impact pot avea aceste cărți (atât ca design, cât și ca mecanici) într-un mediu competitiv.]
Jokerul este probabil cea mai recentă invenție din pachetul de cărți. Acesta a fost introdus în 1860 în SUA pentru jocul Euchre, reprezentând cel mai mare tromf (trump, în engleză) sau atu din joc.
Death and taxes
Într-un pachet standard de cărți de joc, în general, una din cele mai bine ornate cărți este Asul de Pică. Diferența e cu atât mai clară dacă te uiți la ceilalți ași, care sunt de-a dreptul banali. Iar chestia asta nu este întâmplătoare, originile sale având treabă de data asta nu cu preferințele jucătorilor, ci mai degrabă cu guvernul din Anglia secolelor XVI-XVIII.
După cum aflăm de la IPCS (International Playing-Card Society), pe undeva de prin secolul al XVI-lea în Anglia regii și reginele începuseră să pună niște taxe pe pachetele de cărți de joc. După cum am văzut deja, jocurile de cărți erau foarte populare, deci e lesne de înțeles că erau o sursă bună de venit și finanțare pentru diversele războaie ce se duceau la vremea 'ceea. Astfel, dacă erai producător de pachete de cărți, trebuia să plătești o anumită taxă care inițial a început de la 6 pence, dar ulterior a ajuns la 2 shillings 6 pence. Ca referință, asta înseamnă (în funcție de sursă) în jur de 22 lei inițial, iar apoi vreo 110 lei. Taxă pe un singur pachet de cărți.
Mno, ideea e că deși inițial plata taxei era semnalată pe pachetul de cărți, ulterior între 1712 și 1718 au început să pună o ștampilă pe orice carte din pachet, ca să se poată vedea clar că a fost plătită taxa pentru acesta chiar și în cazul în care ambalajul fusese aruncat. Ulterior, după 1718 ștampila a început să fie pusă doar pe asul de pică (probabil pentru că era prima carte din pachet, de deasupra).
Din 1765, însă, Administrația Financiară din Anglia a început să producă proprii ași de pică de pus în pachetele de cărți, pentru a arăta că taxa fusese plătită. Tu ca producător de cărți de joc plăteai taxa, iar ei îți dădeau asul de pică. Acești ași aveau un design complex pentru a descuraja realizarea de falsuri (iar cine era prins că falsifica acești ași, cu scopul de înfăptui evaziune fiscală, putea fi condamnat la moarte, cum i s-a întâmplat lui Richard Harding în 1805). Cu timpul, designul asului de pică a devenit din ce în ce mai complex, iar producătorii de cărți de joc chiar au primit dreptul de a-și produce propriile cărți de as de pică, cu propriul design (asta de prin 1862).
În fine, în cele din urmă taxa a fost abolită în 1960, dar în pachetele de cărți Anglo-Americane a rămas această tradiție de a include un As de Pică bogat decorat.
Misteriosul tarot
Acum, că tot vorbim de istoria cărților de joc, este musai să vorbim un pic și despre ghicitul în cărți de tarot. În sinea lui nu este mare socoteală. Folosirea unui banal pachet de cărți de joc se alătură unei lungi liste de metode de divinație din istoria omenirii, metode ce foloseau alte chestii banale, precum: salturile si mișcările pisicilor (ailuromanție sau felidomanție), reflexia unei oglinzi (captoptromanție), felul în care cad pe pământ semințele de fasole (favomanție), forma buricului (omfalomanție) etc. Omenirea a căutat dintotdeauna să afle viitorul din te miri ce, lucruri prin care am încercat să ne liniștim anxietatea față de lucrurile care sunt în afara controlului nostru, crezând în mod fals că putem ajunge să le controlăm. Chiar și în ziua de azi Tarotul este o metodă de divinație foarte în vogă pe care mulți o practică și care mulți se jură cu mâna pe inimă că funcționează. Dar istoria banală a cărților de tarot dezvăluie o altă imagine.
Ele au apărut pentru prima oară în Europa pe la sfârșitul secolului al XIV-lea și erau folosite pentru diverse jocuri, precum tarrochini la italieni, tarot la francezi și Königrufen la austrieci. Pentru că erau și sunt niște cărți de joc. Da, în mod total surprinzător (în contradicție cu versiunea romanțată a trecutului în care totul era mistic și magic), oamenii acelor vremuri se și jucau diverse jocuri. Erau ca mine și ca tine. Avem documentate o grămadă de pachete de cărți de tarot de-a lungul vremii, cel mai vechi fiind pachetul Visconti-Sforza (făcut pentru conducătorii ducatului Milan și sunt și cele mai vechi cărți de tarot care au supraviețuit până în ziua de azi), altele fiind Tarocco Piemontese, Württemberg Tarock, iar unul din cele mai cunoscute fiind Tarot de Marseilles. Apoi prin 1780 niște unii pe numele de Jean-Baptiste Alliette și Antoine Court de Gébelin s-au gândit că niște cărți de joc pot fi folosite foarte bine pentru a divina viitorul unei anumite persoane și au început să răspândească această nouă activitate cu cărțile de tarot (din nou, niște cărți de joc, create pentru diverse jocuri).
De Gébelin a avut un aport foarte important la toată nebunia asta pentru că prima oară când a pus el mâna pe un pachet de cărți, s-a gândit el că acestea ascund secretele egiptenilor. Este absurd, deoarece chestia asta se întâmpla cu aproximativ 9-10 ani înainte de nașterea lui Jean-François Champollion, primul occidental care avea să descifreze hieroglifele egiptene. Bineînțeles, asta nu l-a indisponibilizat prea tare pe De Gébelin, acesta inventând prompt o istorie alternativă și mistică pentru cărțile de tarot: că preoții egipteni au dezvoltat aceste sistem de divinație și au scris despre el în Cartea lui Thoth, că au ajuns apoi în Roma unde au fost ținute în secret de papi, că draci, că laci, chestii d-astea. Fără vreo urmă de dovadă istorică. Istoricii nu au găsit nici o dovadă că ar fi adevărat acest lucru. De Gébelin a inventat pur și simplu chestiile astea. Și uite așa, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne-am procopsit cu niște cărți de joc care pe lângă faptul că puteau să mai lumineze și să relaxeze atmosfera acelor vremuri acum puteau să ne și releve destinele. Cum or fi rezistat săracele la atâta presiune?
Personal mă fascinează cărțile de tarot, dar nu pentru că ar dezvălui viitorul, ci pentru că sunt făcute în așa manieră încât fiecare carte din Arcana Majoră și Arcana Minoră (mai ales din pachetul Rider-Waite) spune o poveste și are un soi de parabolă. Dar în rest...singurul scop cu care au fost create cărțile de tarot a fost pentru a putea juca diverse jocuri cu ele. Pentru relaxare. Dacă tot vrei să-ți afli viitorul prin intermediul unor cărți de joc (bineînțeles, merg și cărți de joc simple), de ce să nu încerci și cu piese de puzzle? Sunt convins că dacă merge cu ele, funcționează lejer și cu un exemplar de Coloniștii din Catan sau Carcasonne, din raftul de boardgames. Șahul pare să fie chiar mai vechi decât cărțile de tarot, cum de nu s-a gândit nimeni să ghicească viitorul cu el?
"Dar funcționează! Nu știu cum, dar funcționează." Nu. Ți se pare că funcționează pentru adesea cei care divinează știu mai multă psihologie și sunt mai isteți ca tine. Și de fapt nici nu trebuie să muncească prea mult ei, pentru că vrei să te păcălești și te păcălești lejer și singur.
Macao!
Ce am scris mai sus este doar versiunea foarte scurtă a cărților de joc și drumul pe care l-au parcurs până la noi. Personal nu mă dau în vânt după jocurile cu pachetul standard de cărți, dar asta nu înseamnă că nu le admir și nu le recunosc meritele. Cărțile de joc au fost de-a lungul istoriei un instrument versatil de alungat plictiseala, iar faptul că au rezistat până în ziua de azi fără foarte multe modificări stă ca mărturie pentru utilitatea lor. Adică, cine nu are un pachet de cărți în casă?